Monday 27 April 2015

Doamne de poveste de la ţară (1) Aurica

Portiţa, legată pe dinăuntrul curţii cu o bucată de sârmă, stă să cadă. Nu fac eforturi prea mari să o deschid. Mă latră un căţel, mai degrabă speriat de apariţia mea, decât fioros, dă să mă atace, dar se linişteşte destul de repede, după ce îi adresez câteva vorbe. Patru scări de piatră mă duc în prima încăpere, o odaie mai mare , în care se găsesc  un dulap, două scaune şi câţiva saci, plini ochi cu nu ştiu ce grăunţe. Deschid uşa scorojită, maro, apăsând clanţa veche, atât de batrână, ca şi stăpâna care se arată în prag. Dinspre maşina de foc, aşa se numeşte şi acum, veche ca şi femeia care mai pune nişte vreascuri , se aud trosnituri care îmi dau o plăcută senzaţie de căldură. Se bucură că mă vede. Nu prea multă lume îi mai calcă pragul. Doar de câteva ori într-un an. Atunci când se împart colaci, de Paşte, de Crăciun, şi când mai spun obiceiurile satului oltenesc. De o parte şi de alta a camerei se găseşte câte un pat. Sunt paturi vechi, înalte, de lemn, cu tăblii solide, cu saltea de paie, acoperite cu aşternuturi sănătoase de lâna, pe care le-a ţesut în tinereţe. Nu avusese o zestre prea bogată, că erau săraci ai ei, las că nici pe Dumitrache nu-l găsise prea înstărit. Cum-necum, se cam potriviseră ei aşa, ea, pe la colectiv, îşi crescuse cu chiu, cu vai, cele două fete, el  ,,intrase’’ văcar pe la IAS. Las că se descurcaseră binişor, ea era destul de mulţumită.

Aurica nu mai vede bine, iar cu auzul stă încă şi mai rău. Îi strig cu putere salutul în ureche, aşez pe masa dintre cele două paturi tava, iau colăceii şi îi dau ,, să fie lui mămica, pentru că aţi fost prietene bune ‘’.  ,, Bodeaproste, să fie primiţi. Mai şezi, fetiţă, că eu abia acuş tămâi, să împart’’. Ca de fiecare dată, zic  ,,lasă, să ai matale aci, poate mai vin femei, să îţi ajungă…’’  Data viitoare, la fel îi spun…,,Ho, măi şezi colea o ţâră. Auzi, fă, am visat-o pe soacră-ta mai alalteri noapte, zău, nu te mint. Da, să nu mai spui la astea pe aci, pe linie, că or să zâcă că cer eu beutură. Am visat-o , veselă, cum era ea aşa, pe-acasă, stam toate la bancă, la voi aci, la poartă. Şi avea ea o sticlă cu bere, şi mă ruga ca să beau din ea. Da’ eu nu vream deloc să beau, îi zîceam că aş bea vin, nu bere’’.

Îmi dau seama , aproape ruşinată că, de această dată, nu împărţisem nimic de băut…

După câţiva ani abia mi-am dat seamna că Aurica nu are televizor. Am vrut să îi dăruiec unul, dar a refuzat : ,, N-am de unde să plătesc eu atâta curent…’’. Îşi adună ştririle de pe la vecinele care îi mai calcă pragul. Vara, este altceva, iese la poartă, mai trece câte cineva pe drum, mai află una-alta…  O dată la un an, poate şi mai rar, mai trec fetele să o vadă, stau puţin, apoi pleacă, fiindcă au treburi. Şi apoi, ce o mai interesează pe ea poveştile lumii, când ea are, în suflet, în minte, povestea ei  de viaţă ? Are în minte o carte, nesfârşită încă, ale cărei file le răsfoieşte, iar şi iar, la infinit.

La vreme de iarnă, ies în curte şi caut cu privirea firul de fum ce se înalţă dinspre coşul Auricăi. Este acolo, firav, plăpând. E bine. Este acolo, în viaţă. Este acolo, blocată în timpul şi amintirile ei. Aşteaptă sa vină primăvara, să îşi ia sapa şi să mearga în grădină, să facă ceea ce ştie ea mai bine, ceea ce a făcut toată viaţa : să sape, să sădească, doar ea şi gândurile ei.

Sunt multe ,,aurici’’ printre vecinele mele. Trăiesc singure, în lumea amintirilor lor, care le sunt de ajuns pentru e merge mai departe. Nimeni nu se întreabă dacă mai există, nimeni nu se îngrijorează dacă, la un moment dat, ele nu mai apar.

Îmi sunt tare dragi.

De Caleopi Efrem



via http://bit.ly/1IeOpDU

No comments:

Post a Comment