Maria

Şi acum, după treizeci şi cinci de ani, tot mă aflu la cheremul unui duşman brutal şi rău: coşmarul serii în care am dus-o pe Maria, lovită de maşină, pe braţe, în casa părinţilor săi . În tot acest răstimp, am rugat Cerul să-mi dea somnul adânc şi liniştitor al morţii, dar Domnul ori nu a vrut să audă, ori a lăsat să se umple, peste poate, paharul suferinţei mele. Da, Maria e moartă iar eu îmi port crucea…

Întors acasă, după truda şi necazurile zilei, am adormit îmbrăcat. Eram aşa de ostenit şi stors de vlagă încât n-am avut putere nici să-mi scot haina. Ce oră era, nu ştiam. Cred totuşi că trecuse de miezul nopţii, când un ţipăt disperat m-a smuls brusc din braţele somnului. M-am cutremurat. Era strigătul Mariei, un strigăt lung şi dureros, care mi-a sfâşiat sufletul. Am auzit clar cuvintele: Horia, unde eşti?! Automat, i-am răspuns: Aici! Şi am întins mâinile în direcţia de unde venise ţipătul. Auzisem clar vocea pe care o cunoşteam foarte bine. Oare de unde venea? Cine o trimisese? Disperarea şi durerea glasului mi-au alungat somnul şi m-au ţinut într-o continuă încordare. Nu ştiam cum de-a putut ajunge până la mine glasul Mariei. De asemenea, nu am înţeles cum de m-a putut găsi? Oare, jalea şi disperarea ei inundaseră întreg pământul sau veniseră, pe căi necunoscute, din lumea cealaltă? Am aprins lumina şi, gârbovit asupra mesei, am început să citesc, pentru a zecea mie oară, scrisorile Mariei…

Întâi pe prima, cea prin care mă chemase fiind vorba de viaţă şi de moarte. Ciudată scrisoare… ciudată chemare… Eram încă nehotărât dacă să dau ori nu curs invitaţiei. Recitind scrisoarea, m-am hotărât să-i fac o vizită acolo, în satul de lângă mânăstire, unde îşi luase o casă cu chirie. După cinci ore de mers cu trenul şi una cu şareta, am ajuns. Cătunul se întindea pe vale. Bătrâna călugăriţă, care mă întâmpinase la gară şi mânase calul, a oprit pe coama dealului, arătându-mi cu codirişca, precum birjarii de demult, o casă cu acoperişul de ţiglă, pereţii spoiţi cu var şi ferestrele vopsite în albastru.

– O vezi? Aceea este casa.

Întoarse cu dexteritate şareta, aruncându-mi din trapul calului un ,,Domnul cu tine, fiule!”, şi dispăru în direcţia mânăstirii.

În dreptul casei, am întins mâna să bat în poartă ca să mi se deschidă.

– Intră, prietene, intră, e deschis, am auzit eu glasul de demult, cel atât de drag.

Maria s-a ridicat de pe un şezlong şi a venit spre mine. M-am oprit înainte-i. Era tot aşa de slabă, tot aşa de înaltă; numai ochii îi avea mai mari şi mai adânci. Vedeam în ei nişte luminiţe care se aprindeau şi se stingeau pe rând. Şi glasul era acelaşi, dar mai ferm, mai voluntar. Cu cât o priveam, cu atât o regăseam; parcă un fel de ceaţă se ridica dintre noi. M-am înclinat cu admiraţie şi respect în faţa ei. Acelaşi lucru l-a făcut şi ea în faţa mea, după care m-a luat de mână şi m-a dus la o masă aflată sub un dud imens. Acolo stăteau două fete, pe care nu le observasem la venire.

– Pregătiţi cele de trebuinţă drumeţului! Aduceţi apă proaspătă să bea şi apă caldă să se spele, apoi întindeţi masa, le-a cerut ea. Vom mânca brânză, măsline, miere şi pâine.

Lăsându-mă în seama celor două copile, a pornit în întâmpinarea unei femei care o strigase la poartă. După ce m-am spălat şi mi-am primenit îmbrăcămintea, ne-am aşezat la masă: Maria în faţa mea iar cele două fete la stânga şi la dreapta ei.

Îmi plăceau şi casa, şi locul, şi viaţa deosebită pe care o bănuiam desfăşurându-se aici. Cel mai mult îmi plăceau florile din faţa casei. Erau ca Maria: frumoase, catifelate şi luminoase. Simbol al unor sentimente alese, florile sunt, într-adevăr, glasul inimii şi al sufletului. După ce au strâns masa, fetele s-au retras tăcute în odaia lor.

– Te-am chemat acum, când am încheiat cea mai grea lucrare pe care mi-a încredinţat-o Domnul. Am aşteptat cu bucurie dar şi teamă momentul acesta.

– Cum ai ajuns aici?

– Domnul m-a chemat într-o seară când, nefericită, plângeam şi mă gândeam că viaţa mea nu mai are niciun rost. Mă simţeam inutilă, murdărită, încât nimic nu m-ar fi putut curăţi în afară de moarte. Şi nu orice moarte, ci doar aceea prin durere. Am plecat la munte cu gândul fie să mă las pradă fiarelor pădurii, fie să-mi fac seama cum oi putea. Acolo, în singurătatea muntelui, am căzut la pământ şi am plâns. Printre suspine, m-am rugat Domnului să aibă grijă de mine, un biet ciulin care nu trebuie nimănui. Deodată, I-am auzit glasul care mi-a zis:

– Vei merge la mânăstire, te vei numi Eudochia şi vei avea o misiune grea.

– Nu cunosc drumul!

– Mergi şi Eu te voi călăuzi!

– Doamne, pustiu şi sec îmi este sufletul; putea-voi eu să Te slujesc?

– Vei sluji mai bine ca oricare alta.

– Câtă vreme, Doamne?

– Până la sfârşitul misiunii ce ţi-am încredinţat.

– Şi după?

– Alegi singură: viaţa sau moartea.

– Le iau pe amândouă!

– Nu! Una aleasă înlătură pe cealaltă.

– Şi, am întrebat nerăbdător, ce ai ales?

– Moartea, prietene, după ce voi termina lucrarea ce mi-a fost încredinţată. Acum, opera mea este încheiată. Te-am chemat aici, deoarece tu eşti singurul fir care mă mai leagă de viaţă. Când ai să pleci, vei lua cu tine şi cele din urmă clipe ale mele, eu rămânând pustie şi stinsă, ca o candelă fără ulei.

M-a durut destinul fetei pe care am iubit-o cel mai mult pe lume. Soarta a vrut să nu fim soţ şi soţie, cum am fi dorit şi noi şi părinţii… De-acum îmi era limpede că unul dintre noi va lua o parte de amintiri cu sine, în mormânt, celălalt rămânând să târască toată viaţa, ca pe nişte cătuşe ale sufletului, partea cealaltă.

– Vino, prietene.

Am stat acolo două zile. Două zile în care timpul se oprise în loc şi viaţa nu mai curgea pentru noi. Totul încremenise… Nimic nu se mutase, nimic nu se schimbase. În a treia zi, Maria mi-a pregătit ceva pentru drum, mi-a dat medalionul pe care-l primise de la mine înainte de accident, s-a rugat Domnului şi a binecuvântat în direcţia celor patru puncte cardinale. Am auzit-o murmurând: „Nimeni să nu mai plătească în lume dragostea cu moartea, cum am plătit-o eu”. Mi-a dat şi un pachet micuţ, legat cu sfoară, spunându-mi:

– Am pus aici un fir de busuioc, o floare de iasomie şi nişte bani. Sensul acestora caută să-l afli singur. Mergi cu bine!

Am îngenuncheat şi i-am sărutat mâinile. M-am închinat, plângând, în faţa casei în care trăisem zece vieţi în două zile, mi-am acoperit capul cu o pălărie mare, ca să nu vadă nimeni că plâng, şi am plecat. Greu a fost drumul la ducere dar mai greu la întors, din cauza durerii din suflet.

Mergeam năuc, în neştire… Repede sau încet? Habar n-am… După o jumătate de ceas, privind în urmă, am văzut în depărtare o formă omenească; îmi făcea semne disperate să mă opresc. Atunci când s-a mai apropiat, am recunoscut una dintre fetele de la Maria. Ajunsă lângă mine, mi-a spus că prietena mea a murit la un sfert de ceas după ce am plecat şi-i lăsase o scrisoare să mi-o dea. Mi-a înmânat preţiosul obiect şi a făcut cale întoarsă, spre sat. A revenit aproape imediat:

– A spus să n-o deschizi până când nu vei ajunge la Bucureşti.

Tot timpul Maria a fost cu mine; eu o întrebam şi ea îmi răspundea. Ajuns la Gara de Nord, i-am auzit clar îndemnul: „E încă lumină, citeşte scrisoarea!” M-am oprit în parc şi am desfăcut plicul. Pe o hârtie de calc, Maria scrisese:

CÂNTECUL DE VIAŢĂ, CÂNTECUL DE MOARTE al meu, călugăriţa Eudochia, iubita de altădată a lui Horia, scris de mine în aşteptarea lui. Încredinţez hârtiei chinul meu ca să-l cunoască şi el după ce eu nu voi mai fi, şi să împiedic pentru totdeauna amestecul altei femei în viaţa iubitului meu.

Scriu aici despre zilele şi nopţile de chin, când te-am aşteptat să vii, despre zbuciumul sufletului meu, care n-a încetat o clipă de când m-ai dus pe braţe în casa tatălui meu. De atunci te-am aşteptat mereu, zile şi nopţi, întrebând clipele câtă vreme se tot scurge fără să-mi aducă vreun răspuns. Te-am aşteptat dorind să vii, să te mai văd o dată, să-mi pecetluieşti gura cu buzele tale, să-mi dai bucuriile trăirii, bucurii pe care omul nu le întâmpină decât o singură dată în trecătoarea sa existenţă.

Eram copilă când o ghicitoare mi-a spus că dragostea mă va ucide. Cu toate că ştiam asta, n-am stat la gânduri să aleg între moarte şi viaţă. Dau viaţa-mi toată! Toată o dau pentru un ceas de dragoste! Dacă viaţa-mi este lungă şi pustie, o veşnicie petrecută între urât şi dezgust, cum s-o regret şi cum să stau în cumpănă dacă s-o dau ori nu? Dacă prin alegerea mea voi opri timpul şi-l voi încremeni în durata unei clipe ce va deveni pentru mine eternitate, să am oare păreri de rău pentru ce voi face? Te-am aşteptat, omul meu drag, zi după zi, noapte după noapte. Cu ochii arzând am scrutat depărtările în timpul zilei şi am întrebat Steaua Polară în timpul nopţii dacă nu cumva te-au zărit venind. Cu bucurie şi cu frică te-am aşteptat. Aş minţi dacă ţi-aş spune că nu mi-e teamă să mor. Mi-e teamă, iubitul meu; sărmana noastră viaţă are frumuseţile sale. Nu e mai puţin adevărat că are şi urâţenii care pot dezgusta. Pustie-i viaţa în care banalul se aşterne ca ceaţa pe munţi; pustie şi urâtă e atunci când neîmplinirile merg mână în mână cu zilele ce le trăieşti; seacă şi uscată ca deşerturile lumii devine când se scurg în ea, ca într-o cloacă, răutăţile şi mizeriile semenilor noştri. Nu te uita că fiind ceea ce sunt fac ceea ce fac. Nu te mira, fiindcă Dumnezeu, care m-a ales dintre miile de femei, a primit ruga mea de iertare. Când I-am spus că în clipa în care dragostea îmi va ieşi în cale voi deveni roaba ei, I-am auzit cuvântul:

– Vei muri!

Supusă şi smerită, am răspuns:

– Primeşte Doamne, sufletul roabei Tale şi fii milostiv cu el!

Da, iubitul meu, voi muri şi voi pleca în ţara umbrelor, pe calea fără speranţă a morţii. Corpul se va descompune şi va ajunge ceea ce am fost înainte de a fi primit viaţa, dar îmi va rămâne amintirea. Ea va fi răsplata mea atât cât voi trăi şi cât voi putea gândi, până ce voi intra definitiv în noaptea fără sfârşit a nefiinţei. Atunci, buzele mele vor şopti – neauzit pentru alţi oameni, nu şi pentru tine – un cântec sfânt.

De dincolo de viaţă, de dincolo de mormânt, te voi chema permanent: Vino, iubitule, vino tu, cel mai bun dintre oameni, vino! Te merit, căci dragostea eu mi-am plătit-o şi mi-am sfinţit-o, dând pe ea supremul preţ: viaţa. Spune-mi tu, cel pe care l-a îndrăgit inima mea, cât o să mai zăboveşti lângă mine după ce nu voi mai fi? O să-mi închizi ochii după ce mă voi sfârşi în ultimul meu suspin? O să mă mai săruţi o dată, măcar o dată? Fă-o, iubitul meu, căci sunt convinsă că din cel mai adânc somn al morţii voi tresări la atingerea buzelor tale. Nu în zadar s-a spus că dragostea este mai tare ca moartea! Cât eşti de frumos, de bun şi de cuminte! Ce înţelegători şi blânzi îţi sunt ochii când mă priveşti! De aceea te caut şi te strig şi dimineaţa, şi seara. Visez la tine şi când dorm, şi când sunt trează. Când briza îmi mângâie părul, eu simt mâna ta. Pe ochi, pe buze, pe corp, simt mângâierile tale, iar în minte îmi stăruie cuvintele tale, cuvinte pe care le vei rosti numai pentru mine. Le ştiu şi le-am cunoscut de când am venit pe lume. De atunci te aud spunându-mi fără întrerupere, într-un dulce murmur: Ce dragă îmi eşti, iubito! Ce plăcut mi-e chipul tău când eşti transportată de dragoste! Ce putere ai în fiinţa ta plăpândă, care poate să-mi schimbe viaţa şi să mi-o facă asemenea unui val de mare!

Ca şi el, existenţa mea se rostogoleşte într-o continuă alergare peste genuni, într-o uitare totală de sine spre tine, spre fiinţa ta devenită semnul etern al vieţii mele.

O, ţărmule, alerg spre tine, iar tu te îndepărtezi mereu!

Auzi tu, iubitul meu, acesta-mi este cântecul pe care-l voi mâna mereu către tine. Şi aşa, rostit întreg, cuvânt cu cuvânt, să mi-l trimiţi înapoi. Aşa să-l şopteşti bietei tale iubite, care, după ce a plătit fericirea, a rămas, în loc de speranţă, cu amintirea, în loc de credinţă, cu dezamăgirea şi în loc de viaţă, cu moartea.

Vino, iubitule, verdeaţa să fie patul nostru, codrii – martorii, plopii cei înalţi – cântăreţii, care, în foşnetul lor, să ne spună – nu spre bucuria noastră – eu nu voi mai fi, ci spre bucuria altora, cântecul iubirii, al dăruirii, al intrării noastre în viaţă şi al ieşirii mele în moarte. Te aştept de mult şi ştiu că vei veni, îţi aud bătăile inimii de la mii de kilometri. În adierile zefirului descifrez undele gândului tău, iar în molcoma rostogolire a valurilor îţi citesc sufletul. Te-am aşteptat şi încă aş fi în stare să te aştept câte zile voi avea.

Vino, iubitule, zburând peste văi ca vântul, trecând peste creste precum cerbul, vâslind în înaltul cerului ca vulturul. Vino, fiindcă preţul s-a dat şi clipa va să-şi primească darul ei: dragostea şi moartea. Vino, până nu se lasă noaptea.

Acum, în înserarea care m-a cuprins, când întunericul morţii mă înfăşoară, duc cu mine un chip drag şi un cântec sfânt. O dată la cinci ani, să treci şi pe la mormântul Mariei. Din aşternutul meu de sub piatră te voi auzi şi în şoaptele vântului îţi voi răspunde:

– Ce drag îmi eşti tu, cel mai bun dintre oamenii pământului…

Maria

De Horia Crioşteanu

via http://bit.ly/1wUc4Ay