Și iată-mă din nou la marginea stâncii admirând tot ce se poate admira,devenind cât de cât sănătos mintal.în această mică drumeție în care am văzut un apus nepătat de orașul infect de unde m-am născut,mi-am reamintit pentru a mia oară să-mi potoloesc furia inutilă față de soartă.Culoarea sângerie de pe cer imi spune că universul ințelege ruptura dintre minte si suflet pe care trebuie să o suport stând printre greșelile omenești,și în același timp parcă îmi plânge de milă ca o soră,retrăgându-se încet,ca să ma lase in amărăciunea mea “dulce”….
Uitându-mă in lacul care se află la o dimensiune distanță sub mine,îmi văd fratele gânditor asupra situației noastre.El pare mai linistit decât mine,nefiind limitat de carne,oase si alte inutilităti biologice.El poate să meargă oriunde,să facă orice,dar poarta din sufletul meu este închisă.
Încercând să ajung la el,mă arunc in gaura roșiatică în care se află,un drum neașteptat de lung,pe care soarele nu are răbdare să-l urmărească,eu ajungând acolo in razele reci ale lunii.Dar nici cu ajutorul fisurii de lumină din cer nu reușesc să găsesc ceea ce ar trebui să fie partea mea existenta,plină,în schimb îmi readuc aminte că natura are felul ei de a-și împărtăși frumusețea…Aflându-mă în această încăpere vie,mă simt mai slăbit ca oricând,deși ar fi trebuit să fie invers.Eu să fiu cel fericit,mereu pus in mișcare,și să las lumea din jur să-mi asculte bătăile inimii împăcate.în schimb plutesc in această colivie fluidă,ascultându-mi mișcările monotone din această manta de apa.O astfel de colivie….delimitată numai de lipsa dorinței de a te înalta.De ce?Ca să te întorci într-o societate care se află intr-o continuă “dezvoltare” ce duce la distrugerea tuturor valorilor morale,mai devreme sau mai tarziu neavând unde aceste valori să fie aplicate decât in neant.Totul pentru binele oamenilor.
Niște abominații care iși pierd inteligența în favoarea orgoliului,mândriei si a altor minciuni.Atrocități ale naturii care preferă să trăiască pentru restul lumii prin așa-zisele valori morale,decât pentru adevărata umanitate.Fragmentele rămase de la sfârșitul inocenței ce a aparținut primului om.
Cu greu scap de acest comunism al gândurilor și al sentimentelor,ele poruncindu-mi să stau aici pentru totdeauna.Decizie relativ sufocantă având în vedere că este deja decis.După câteva ore ajung sus la mașină purtând o oarecare dezamăgire.Când urc in această cutie de tablă dau drumul la muzică….refugiul meu care mă antifonează de restul lumii.Drumul spre casă e mai liniștitor ca oricând,până la primul felinar…lumina neagră,ca o umbra care ma orbește,forțându-mă să revin la realitate,iar melancolia începe iar.
Trecând printre locuințe ajung la casa mea de lângă orașul de care am scăpat chiar și cu un pas.Intru pe poartă,o încui,gândindu-mă fără viață,să dau de ea,împreună cu celălalt eu.Dintr-o dată simt câteva zgârieturi infernale pe gamba dreaptă acompaniate de un sunet ciudat.Mă uit jos,pentru a vedea doi ochi mari,negri,luminoși,privindu-mă ca două suflete singuratice….cășelușa mea.Văzându-mă s-a repezit la mine plimbându-și ghearele pe piciorul meu în semn de joacă și fericire ignorând acel sunet de foamete care provenea de la stomacul său….o inocența superioară oricarei valori omenești.
Ca un copil m-am închis în mine alături de problemele mele,ignorând orice altceva.Acum însă observ bolul său de mâncare gol,uitând să-i las chiar și dimineață ceva.O văd mai fantomatică ca de obicei,observ că se fortează,dând universului meu o notă de fericire.Mai multă umanitate decât în tot orașul.O ființă care iubește necondiționat,indiferent de ceea ce-i faci.Nici furie,nici supărare,nici ură,doar…..afecțiune.Rușinat în fața acestui ghemotoc de blană ii aduc mâncare,apă,o mângâi până ce adoarme și intru in casă.împăcat după atât de mult timp,mă descalț,ajung in baie,mă uit în oglindă și un zâmbet îmi apare……bună frate….
Andron Teodor
Iasi
via http://bit.ly/1m6cmBT
No comments:
Post a Comment