Citeste Asta: Centru sufletului si punctul de plecare al fiintei,copilaria

Daca ar fi sa inchid ochii,m-as vedea pe mine inchizandu-I iar dar in timp ce as sta pe o campie,cu cerul senin,cu soare,insa nu prea mult soare,un soare de la ora 18:00,sau cuprins intre ora 18:00-22:00. Campia ar fi mare iar eu as fi ori in centru,ori printr-un colt al ei,oricum cat mai departe de civilizatie,unde as fi doar eu cu gandurile mele si cu vocea din capul meu.Chiar daca am spus ora 18:00 mi-ar placea la nebunie sa fie liniste,liniste ca de amiaza.
Acolo,as inchide ochii si m-as gandi la bunici si la fiecare amintire placuta pe care o am cu fiecare dintre ei,pentru ca in televizorul din mintea mea,imaginea care apare prima data la auzul ‘’copilariei’’ este a lor.Bunicul de pe mama este persoana care ma face sa ma gandesc la gradina de cosmar si de vis pe care nu mi-o voi putea scoate din suflet niciodata. Cand ma gandesc la gardul de lemn vechi,si la casa cu doar o singura camera sau poate doua daca numaram podul mare ,sufletul meu imbratiseaza o armura luminoasa si protectoare de lumina in care gaseste siguranta si eternitate,eternitate pentru ca amintirea veche in ani de om,e mereu noua in sufletul vesnic. Imi amintesc buruienile de la intrare,mult mai mari ca mine,si cele sase-sape pietre de izvor puse sub forma unei carari spre a se ajunge spre casa parasita.Imi amintesc un leagan vechi de lemn,ce abia se tinea de doi caisi,insa mie nu imi pasa,pentru mine era cel mai sigur,pentru ca aveam incredere in gradina si in viata din interiorul ei,aveam incredere ca micul univers ma va proteja mereu,doar eram nepoata bunciului,orice de acolo,si orice trebuia sa asculte sis a faca ca mine.Ma dadeam in leagan si vedeam un salcam inalt cu flori,ridicam o mana de pe bara si rupeam cate o floare pe care o ascundeam . Nimeni nu trebuia sa stie cat am riscat sa o iau . Sau daca mai vedea bunicul ,tot ce stia era ca e o mica floricica culeasa de pe jos ,dar proespetimea florii,si faptul ca nu avea imprimata pe nici o petala o marime la vreun papuc ma tradau cam mult . Bunicul nu spunea prea multe,cand avea ceva de zis ,imi spunea numai ‘’Gaza’’. Da,asa imi spunea el mie.Nu am inteles niciodata ce vroia sa zica mai exact,spunea ‘’Gaza’’ cand era suparat,’’Gaza’’ cand era fericit. Fata lui era ca un puzzle si mintea lui ca cel mai intortochiat labirint din lume pentru mine,insa din ton,expresie,si autojudecata referitoare la ceea ce am facut,ma faceau sa imi dau seama daca e de bine sau nu . Bunicul m-a chinuit cu putinele lui cuvinte,dar totodata mi-a deschis mintea si m-a facut sa receptez ceilalti oameni,sa scot dintr-un singur cuvant,trasaturi ale unui suflet intreg,sa vad prin niste ochi,o durere,o teama,o bucurie ce rascoleste un suflet intreg .
Mi-l amintesc mai bine pe bunicul decat pe bunica,si traieste in sufletul meu mereu,nu exista zi de la moartea lui care sa nu imi aminteasca de el. Nu am fost la inmormantare si mi-e frica sa merg si sa ating o piatra de mormant…dar nu imi va fi niciodata frica sa arunc un buchet de flori la intrarea in gradina,nu ma voi teme de ierburi inalte si nici sa ma dau in leagan si sa ma inalt spre cerul plin de provocari al vietii si cu o sigura mana si fara ajutor. Acele moment din copilarie mi-au dat incredere in mine pentru intreaga viata,si chiar daca nu i-am spus niciodata cat il iubesc,sper ca a citit ,la fel ca mine de la el,acest lucru pe a mea fata …
Bunica e persoana in care am vazut cel mai mult calm din lume. Mereu zambea cand ma vedea si imi cumpara o papusa Barbie la fiecare pensie.Imi amintesc si acum cum mergeam la Libraria din deal si bunica lua fiecare papusa in mana sa vada daca e destul de buna pentru mine,ii analiza parul,sa vada daca e rezistent la cele o mie de ori in care urma sa o spal pe cap cu cel mai scump sampon pe care ea il avea,daca mainile sunt prinse bines a rezista la datile in care o sa ii schimb tinutele cu cele facute de bunica sau cumparate tot din librarie,si se uita la hainele ei in special. Nu cred ca am primit vreodata de la bunica o papusa Barbie cu rochie sau fusta scurta,nu imi cumpara bunica o papusa ce imi putea impune mie modelul de ‘’curtezana’’. Toate aveau rochiile lungi,ca de printesa,sau aveau haine de camerista. Nici papusi cu pantaloni nu primeam de la bunica,pentru ca ‘’o fata nu trebuie sa poarte pantaloni,pantalonii sunt pentru baieti’’. Dupa ce lua pensia si imi cumpara papusa,mergeam mereu sa luam paine. Toate femeile de la magazinul cu paine ma iubeau,pentru ca multumita mie,bunica cheltuia cu zece,douazeci de lei in plus,era o placere pentru ele sa stie ca am venit iar cu bunica la cumparaturi si sa imi spuna ‘’un baton cu miere vrei? Sau o gogoasa cu ciocolata?De strudelul cu mere ce zici?’’ evident,bunica mi le lua pe toate pentru ca niciodata nu stiam ce sa aleg .
Dupa paine,mergeam pe Esplanada,de acolo lua mereu apa plata din Flux,si biscuieti de babuta de ‘’la fete’’ . Nu stia numele magazinului si nici eu,iar vanzatoarele erau mai tinere ca ea,si cu mult chef de vorba,de aici bunica le zicea ‘’fete’’ . Erau basarabence toate,iar biscuitii….un gust ce nu se poate descrie in cuvinte,erau divini! Nu mi-au placut niciodata basarabenii,doar mancarea lor,si poate putin aspectul fizic al baietilor …
Cand ajungeam la bunica acasa,mancam mereu bors cu taietei,sau cum spuneam eu ‘’taietei cu zeama’’ mai mult erau taietei decat bors,dar iubeam numarul si cantitatea lor . Stateam la masa cu bunica mereu,in colutul mesei iar ea pe centru . Bunicul nu manca odata cu noi,ori la gradina ori nu de fata cu noi. Bunica nu era deranjata,desi nu intelegeam cu nu pot manca niciodata la aceeasi masa amandoi .
Dupa pranz ieseam mereu afara cu copii de la bloc,iar bunica pe treptele scarii iesea cu bunicile lor. Cand ii vedeam mereu le povesteam ce am mancat la pranz ,iar ei faceau la fel. Cel mai invidiat era evident,Dragos,care avea o bunica nemuncita in tinerete cu mult timp liber . Papanasi cu smantana si dulceata ca la ea nu avea nimeni,mereu ma uitam la ea ca la un papanas de 1,70 metrii si ea citind acest lucru aduca din casa pentru mine si restul copiilor. Imi amintesc fiecare joc,de-a mama,familia,copii….si uneori ma intreb daca plopul gigantic sub care ne jucam,care a fost taiat ,a suferit dupa amintirea noastra,daca bunicile care au murit isi vor aminti copilaria noastra,si mai ales daca dintre toti copii sunt singura care a pastrat aceste amintiri pure,neatinse de vre,eproaspete in suflet ..uneori e greu sa traiesti in trecut,chiar si pentru cateva minute,in timp ce alteori doare sa nu iti amintesti mai mult …