Steluţa Argintie

- Într-o lume atât de cufundată în întuneric voi putea eu să fiu o scânteie de lumină?

Întrebarea aceasta şi-o punea în fiecare seară Steluţa-Argintie atunci cînd urca pe bolta cerului. Mică, firavă şi plăpândă, nu îndrăznise vreodată să creadă că lumina pe care o răspândea ea ar putea fi de folos la ceva. De aceea, pe măsură ce trecea timpul, începu să îşi piardă, din ce în ce mai mult, strălucirea, astfel încât, la un moment dat, din ea nu mai rămase decât o palidă umbră a ceea ce fusese cândva.

Şi ar fi continuat astfel, până când s-ar fi stins de tot, dacă nu ar fi avut o zână protectoare. Căci, aşa cum există credinţa că fiecare om are un înger păzitor, tot aşa se spune că fiecare steluţă are o zână protectoare, care o ajută să îşi îndeplinească menirea. Şi zâna Steluţei-Argintii era mai bună şi mai frumoasă decât oricare alta. Nici un scriitor, oricât de priceput, nu ar putea să zugrăvească în cuvinte frumuseţea ei, de aceea nu voi încerca nici eu acest lucru, ci vă voi spune doar atât: ea izvora în întregime din iubirea pe care i-o purta Steluţei.

– Ascultă, îi spuse ea acesteia din urmă, dacă toate stelele ar gândi la fel ca tine, nici una nu şi-ar mai dărui propria lumină, iar noaptea ar fi peste măsură de întunecată. Dacă toţi ghioceii care răsar la sfârşitul iernii din pământ s-ar gândi că nu e de ajuns o singură floare ca să vină primăvara, aceasta nu ar mai veni niciodată. Dacă fiecare picătură dintr-un ocean şi-ar spune că ea e prea mică şi neînsemnată ca să facă ceva, în scurt timp, lumea ar deveni un deşert. Şi dacă vei continua în felul acesta, nimeni nu va putea să împlinească misiunea ta, în locul tău…. Înţelegi ce vreau să spun? adăugă zâna, privind-o pe Steluţă cu ochii ei limpezi şi luminoşi, dar în acelaşi timp atât de pătrunzători încât aceasta din urmă îşi plecă privirea în pământ.

– Da, răspunse ea. Înţeleg.

Şi, într-adevăr, Steluţa-Argintie urmă sfatul zânei. Deşi se mai întâmpla uneori să se simtă tristă şi lipsită de speranţă, nici ceea ce simţea, nici întunericul care domnea în jurul ei şi nimic, absolut nimic nu o mai împiedică, de atunci, ca, fără teamă şi îndoială, să îşi dăruiască propria lumină.

De Benea Lucia

via http://bit.ly/1AIgrj0