Depărtare

Tu, depărtare, m-ai urmărit tot timpul!

Când eram mic, țineai poveștile departe

Astfel încât să n-ajungă la mine.

Ce nu-ți plăcea? Că mi le citea mama?

Sau că nu-mi spunea despre tine?

Dar, am crescut creându-mi propria poveste.

Nu era una auzită în copilărie,

Nici măcar nu era scrisă în vreo carte…

Tu, ce-ai făcut?! Te-ai strecurat pe furiș

Mi-ai luat persoane și le-ai dus…departe.

În calitate de stăpân al poveștii

Am pornit hotărât după tine,

Nu voiam nicidecum să îți fac rău

Voiam să îți cer ce-ai furat de la mine.

Mi-ai luat persoane atâta de dragi,

Le-ai dus unde nimeni nu știe.

Și a rămas povestea-mi stinsă, seacă.

Conținea doar atât: “a fost odată…”

În drumul meu cel lung și nesfârșit

Un drum istovitor al căutării,

Un glas mi se făcuse cunoscut:

“Hai în tărâmul depărtării!”

Ceva m-a făcut să mă întorc.

M-am întrebat: “ce treabă am cu tine?”

Tu, depărtare, oricum câștigasei

Voiai să mă câștigi și pe mine.

Decât să mă transform în “depărtare ”

Decât să-ți calc țărâna înghețată,

Mai bine mă opresc. Rescriu povestea

Pornind de la ce a rămas: “ a fost odată “.

De Viorica-Ștefania Ioviță

via http://bit.ly/1x1H4UP