Să te trezeşti pe o canapea străină, să surprinzi cu nişte ochi împăienjeniţi mişcări haotice ale unor perdele la fel de necunoscute , să inhalezi un parfum care îţi înţeapă ţesuturile pielii şi-ţi mângâie lasciv pleoapele, să recunoşti vag şuviţe de păr care se zbat în vârtejul luminos al unui bec albicios… să trăieşti ceva ce încă nu ai puterea să înţelegi dar de la care tânjeşti o continuare fără sfârşit. Mai exact, simptome ale unui fel de amnezie temporară banală numită în popor „mahmureală”.
-Taxiul ajunge în 10 minute.
Cineva vorbeşte crezând că tu asculţi când de fapt doar auzi. „Taxiul ajunge în 10 minute”. Şi ce dacă? Doar nu l-ai chemat tu. Tot ce ajunge într-un loc, vine cu siguranţă dintr-un altul; doar plecarea lui din punctul de sosire este incertă. Nu orice vine la tine pleacă: unele lucruri rămân, altele mor, altele dispar iar altele- cu un talent foarte bine lucrat- se strecoară afară încetişor pe podul pe care nici Bacovia nu ştie când să-l mai tragă. Fără zgomot, fără semne, fără îmbrăţişări sau gesturi de „la revedere”. La un moment dat te obişnuieşti cu atitudinea asta sucită a lucrurilor şi fiinţelor care te înconjoară, aşa că în resemnarea ta matură vei aştepta încă 8 minute să ajungă taxiul în faţa blocului, nu vei catadicsi nici măcar să te apropii de geam ca să strigi că nu mai ai nevoie de el şi îi vei urmări cu urechea motorul şi mişcările de mastodont galben, bolnav de fiecare om care şi-a vărsat vreodată povestea pe bancheta din faţă sau din spate.
-N-ai timp nici de un duş, îmbracă-te mai repede.
Gura aceea îţi distruge metafizicul. Da, Buddha ne-a intoxicat cu doctrina conform căreia oamenii doar cred că au timp dar lăsaţi-l pe acest muritor să-şi trăiască iluzia; lui îi este egal ceea ce crede el cu ce este real, îşi simte corpul prea greu ca să realizeze că realitatea este ca un pistol la tâmplă. Câte imperii se dărâmă în acest moment doar pentru că el preferi să lâncezească în patul unei necunoscute…
-Domnule preşedinte, doar nu vreţi să vă chem gărzile de corp.
Afurisită femeie! Acum caută-ţi panatalonii şi fii sigur că nu vei mai da de cureaua aia neagră. Ar trebui să o rogi pe femeie să-ţi încheie nasturii de la cămaşa asta pentru că tu deja ai impresia că ai trei rânduri de nasturi. Cafea! Cafea, femeie! Am nevoie de cafea! Dar ea ţi-a făcut şi cafea, doar că tu ai fost mult prea ocupat trăind o contemplaţie mută şi inutilă ca să observi asta. Şi acum e rece, ca pistolul acela care te tot gâdilă la tâmplă; pistolul căruia i-ai spus- formal- realitate.
Unde-i soarele tău? Unde-i soarele de care te-ai ascuns toată noaptea? Soarele acesta doare acum prin simpla absenţă. Daţi-i steaua care îi aparţine şi nimeni nu va fi rănit: avioanele de război vor rămâne acoperite de praf, steagul nu-şi va schimba nonculoarea insuportabilă de alb, armele vor lenevi în aceleaşi cutii metalice iar soldaţii vor continua să-şi mângâie copiii şi să-şi sărute nevestele în fiecare dimineaţă. Hai, nu puteţi să îndrăzniţi şi cu asta. Pur si simplu faptul că i-aţi şters trecutul şi l-aţi lăsat să se împiedice în pânzele unui păianjen al viitorului deja e prea mult. Are putere el, înţelegeţi? Vă poate nimici cu mai puţin de un semn, fie el masonic sau nu.
-Deja claxonează. Nu fi de la ţară. Coboară.
Să îl laşi în pace în secunda asta. Goneşte mai repede cutia aia pe roţi. Dacă ar vrea, s-ar putea întoarce acasă cu avionul. Dar nu vrea, nu este în stare să-şi dorească un astfel de mărunţiş. Hai să fugim femeie, hai undeva departe, să nu ne ştie nimeni. Hai acasă… La oricine.
Nu te-ai putut abţine, ai avut nevoie să te infectezi cu mundanul unor oameni necunoscuţi aşa că le-ai acceptat virusul banal numit taxi. Inhalează parfumul acesta şi să nu.l uiţi vreodată. E ultimul parfum al acestei ierni. E cel mai frumos şi proaspăt miros pe care ţi l-ai acceptat, tu, conducatorule.
Acum douăzeci de ani nu ai fi gândit aşa, te.ai fi aşteptat la o lume a viitorului total schimbată, dar uite: câinii încă hoinăresc pe lângă ghenele tale de gunoi, lumea încă plânge la drame televizate- şi apropo de asta, televizorul încă este principalul drog josnic al societăţii-, florile nu au uitat să coloreze zilele, cerul acoperă acelaşi pământ, în aceeaşi manieră amabilă, oamenii încă se îmbrâncesc la medicamente iar anii încă trec la fel de greu, cu aceleaşi 365 de zile măsurate în speranţe de mai bine şi idealuri de evoluţie.
Toată lumea s-ar fi aşteptat la maşini zburătoare sau pisici atomice dar asta îşi pierduse din aerul SF încă din secolul XX. Odată ce o singură persoană şi-a închipuit existenţa unor aşa lucruri, viitorul devine plictisitor, se transformă într-un trecut tergiversant şi ştii şi tu că nim…
-La dreapta?
Ce întrebare… La stânga e fundătură. Oamenii ori sunt din ce în ce mai puţin deştepţi ori deja ai tu o problemă. Ce fortuna nemernică… Ce zei deplorabili şi să-i spună şi lui cineva unde e Dumnezeul care ar fi trebuit să alunge toată ciuma asta de oameni. Sau poate e doar problema lui, aşa vede el şi ştie că e miop doar că încă nu şi-a găsit doctorul care să-i arate în ce direcţie ar trebui să se uite ca să vadă mai clar, mai luminos, mai frumos. Să vadă măcar ceva ce merită văzut. S-a oişnuit cu războiul acesta declanşat pentru nimic. De-atunci, de când cu penibila criză a sufletelor mari totul s-a dus pe apa sâmbetei. Sau era luni… Şi totuşi, ce-i cu piciorul acesta scăpat în viitor şi cu celălalt uitat în groapa trecutului ce să facă? Aşa nu se mai poate.
Nu-i pare rău. E domnul preşedinte, nu-şi permite asta. A mai omorât el oameni. Taximetristul acesta trist nu e primul. Şi acum, marea cuvântare pentru care nimeni nu l-a antrenat. Mult aer în piept, nu foarte poluat, ce+i drept, măcar atât a reuşit să facă lumea până acum.
-Mă scuzaţi… aş vrea să vă spun ceva.
„Alt nebun!”
-Nebunul cel mare vrea să vă vorbească.
Liniştea cade ca un praf de puşcă acum. Deci aşa se vorbeşte cu muritorii ăştia de rând. Atenţia asta pe care le-a captat-o îl umple de triumful pe care îl merită doar el. Câte vrea să le spună… vai, câte ar trebui să audă furnicarul acesta mecanizat…
-Ştiţi, eu nu valorez nici măcar o para chioară. Luaţi-vă viitorul în mâini sau măcar de mână şi conduceţi- l spre ieşire. Aici nu este bine primit. N-avem nevoie de el. Ne plânge încă trecutul la uşă, la fereastră, ne zgârie geamul de la maşină, ne aruncă pietre în gleznele noastre slăbite de alergătura spre tratamente pentru nişte boli absurde şi… Şi mai ştiţi ceva? M-aţi obosit.
Are nevoie de dragoste. Nu există timp fără dragoste. Nu trăieşte fără aşa ceva. O doză mică, minimum minimorum. Picioarele îi tremură şi îşi cam dă seama că tot coşmarul acesta se apropie de sfârşitul deloc aşteptat. La mulţi ani, ţie, domnule preşedinte. Tu ţi-ai lăsat viitorul în mâinile unor oameni care nu au fost în stare să-ţi trezească interesul pentru prezent. Cât de uşor ţi-au adormit visele futuriste! Nu, nu a fost un vis ca în desenele animate care nu mai desenează de mult timp lumi de basm ci doar apuse. Toată această viaţă a fost un film. Ai fost un regizor destul de stângaci şi ştii că asta nu era calea cea dreaptă, dar tu de obicei calci strâmb. Asta ţi-a şi pus capac: rătăcirea asta inutilă prin nişte păduri ale unor autori fără imaginaţie. Pur şi simplu prea fantastic pentru o mică boală de inimă. N-ar fi crezut domnul preşedinte că iubirea îţi te face cardiac, dar prea multe bătăi de cap scad din numărul bătăilor de inimă.
Ei, bine, dacă nimeni nu-i dă iubirea pe care o tot caută, atunci toată lumea să-i primească ura pe care a strâns-o atâta timp.
-Şi totuşi am iubit ţara asta, oricât de mult a putut ea să nu cunoască faptul acesta.
Se vede phoenix şi simte cenuşa cum i se scurge în vene. Sau e doar sânge mort, de un albastru albicios… Te mai aşteptăm pe la noi, maestre, domnule preşedinte, domnule actor neînţeles. Oricum te vom vizita curând. Da, acum ştim, numai trecutul este veşnic.
via http://bit.ly/1pUII4d
No comments:
Post a Comment