Lumina orbitoare a lămpii îmi deranjează partea dreaptă a feţei iar din stânga, de la fereastra între-deschisă pot auzi câinii întunericului ce şi-au făcut loc prin liniştea nopţii . Eu, găsindu-mă în cel mai comod colţ al camerei de zi, am început treptat să-mi deschid sufletul spre bucăţile de hârtie uitate pe birou. Sunt ciorne…simple ciorne. Ele nu mă judecă şi nici nu se încruntă la mine dezaprobator, spunându-mi că greşesc sau rostesc cuvintele în van; ele doar mă ascultă şi îmi sugerează subtil, prin spaţialitatea lor când ar trebui să mă opresc sau să continui, ele mă ghidează către o lume mult mai realistă, o lume unde nu trebuie să vorbesc; mă ghidează către o lume unde trebuie doare să-mi ascult sufletul şi bătăile inimii şi să-mi las mâna purtată de creion pe hârtie, să-mi las mâna să scrie tot ce-i dictează sufletul.
Mereu mă pierd într-o astfel de lume, hârtie îmi e prietenă de nădejde, la fel şi creionul însă mereu îmi apar în minte imagini ce mă obligă să evadez de aici spre o altă lume; sunt doar simple miraje însă imaginaţia mea le face să pară mai ciudate şi mai îndepărtate de purul adevăr, sunt frânturi din superba mea copilărie, însă sunt şi imagini ce-au fost înlocuite ulterior de un vis superb…dar scurtul coşmar s-a imprimat puternic pe propria-mi retină, şi nu numai…
Să le fac să dispară e simplu… e simplu să iau o radieră şi să şterg totul, însă în acest mod s-ar şterge şi clipele frumoase şi învăţăturile desprinse de acolo.Singurul mod de a le şterge îl reprezintă eliberarea mea, prin artă; cu ajutorul oricărui cărbune eu pot da viaţă poveştilor prin chipuri şi peisaje.
Iubesc ceea ce fac, visele mele prin viaţă în acest mod, dar o poveste nu are sfârşit şi nici nu se preschimbă într-un roman, iar chipurile lasă la fel de mult loc pentru riduri, odată cu înaintarea în vârstă, ca şi peisajele ce îmi permit mereu să desenez o pădure, un lac sau un apus de soare, însă prefer să mă bucur de ele cu imperfecţiunile lor, aşa cum erau la început, căci dacă aş căuta un sfârşit pentu povestea mea, aş găsi o mie dar nici măcar unul atât de bun încât să-l iau în considerare şi oricâte urme aş lăsa pe hârtie, portretul meu nu ar fi terminat căci până acum perfecţiunea nu a fost atinsă decât la crearea Lumii.
Nici nu am curajul să pretind că pot fi un scriitor sau un pictor pentru că păsările desenate de mine nu zboară, ci sunt doar schiţate pe o bucată de hârtie şi totuşi eu îndrăznesc să mă numesc artist în tot ceea ce fac, căci fiecare cuvânt şi fiecare urmă de creion dintr-un desen îmi trece înainte de a o aşterne pe foaie, prin suflet, dar nu sunt pictor, nici cântăreţ, nici actor şi cu atât mai puţin scriitor.
Pentru mine un pictor e cel ce poate scoate un tablou dintr-o singură culoare, cu ajutorul unei singure pensule; un cântăreţ e cel ce poate să cânte orice melodie iar tu să simţi acea melodie; un actor e cel ce-şi schimbă emoţiile şi sentimentele după bunul plac al regizorului; iar un scriitor se poate numi doar cel ce face cititorul să trăiască emoţia odată cu el şi să scrie o carte pe care ori de câte ori ar citi-o, nu s-ar plicitisi de ea, ci ar iubi-o din ce în ce mai mult.
via http://bit.ly/1filYUM
No comments:
Post a Comment