Frământări din neant

Am lacrimi de tăciune pe faţa de pământ

Durerea îmi rămâne şi încă tot mai plâng.

Nu mai este în ceruri perdeaua gri de vise.

S-a disipat în nouri, speranţele-s apuse.

Un muşuroi de gânduri frământă timpu-n mine

Şi macină fiinţa prin temeri şi suspine.

Nici vântul nu adie, nici soare n-a ieşit…

Se pare că durerea-mi, nu are un sfârşit.

Las lumea să viseze, eu nu mai pot visa.

Mă doare nefiinţa, căci viaţa nu-i a mea.

Mă simt doar o aripă a timpului trecut,

N-am mai zburat în ceruri, am sufletul pierdut.

Mirela Ciolacu

Profesor

via http://bit.ly/1v3dIP5