Iarăşi plouă. Offffffff! Nu e că nu mă bucur! Eu, mai mult decât oricine, ştiu că apa este necesară pământului. Fără ea, degeaba plantăm sau însămânțăm… nu vom obţine nimic.
Nu termin bine de gândit că aud o bătaie în uşă.
Iau repede un capot pe mine, îmi aranjez părul răvăşit de nesomn şi deschid, fără să mă uit pe vizor.
— Aţi văzut că se prelinge apa de pe balcon pe peretele blocului? De ce nu o strângeţi? Ar trebui să vă acoperiţi balconul.
Eu, ruşinată, ştiind că are dreptate, aplec capul şi-mi cer scuze.
— Îmi pare rău. Picură mult de pe balconul de sus. Ieri toată ziua am strâns apa cu mopul. Nu ştiu ce altceva să fac. Nu-mi permit să mi-l acopăr, doar v-am mai spus.
— Eu v-am avertizat. Toţi vecinii sunt nemulțumiți… .
Oftez, promițându-i că voi fi mai atentă, dar nu pot garanta nimic.
Ce mult m-am săturat de astfel de situații.
Merg pe balcon să strâng din nou apa. Vântul poartă picăturile toate pe mine, mâinile-mi îngheață îngrozitor, strănut de câteva ori la rând.
Apoi merg la calculator căutând un mod de a câştiga bani în mod cinstit, pentru a rezolva şi problema asta, ca toate celelalte. Epuizată, cu ochii roşii şi umerii blocați din cauza poziţiei neschimbate, mă aşez tristă pe un fotoliu.
Adorm acoperită cu o pătură de la mama. Candela aprinsă, ceașca de ceai pe măsuţă.
Mă trezeşte zgomotul în surdină al jaluzelelor care se ridică. Un soare sclipitor mă înfășoară cu lumina şi căldura lui. Aud tropăind nişte paşi. E Black, câinele nostru. Sare urgent pe pat trezindu-l pe Gabriel.
— Pffffffff. Răule, de ce nu mă laşi să dorm. Du-te de aici, e încă devreme.
Dar Black dă vioi din coadă uitându-se la noi cu ochi șăgalnici, vrând parcă să spună:
— „Sunteţi leneşi! Sus, cafeaua vă aşteaptă-n espressor. Nu-i simţiţi mirosul? Plus că trebuie să o duceţi pe Iza la şcoală. Mai repede. Ah, uitam: mor de foame!!!”
Sar repede, amintindu-mi de Iza. Azi are serbare.
— Iubitule, nu ai uitat de serbarea Izei, nu-i aşa? E important pentru ea. Nu fă că data trecută. Ok?
— Ce zici? Când nu am fost eu la un eveniment din viaţa prinţesei mele?
Glumeşte, evident. Îşi aminteşte perfect că data trecută a avut o urgenţă ce nu a putut termina în timp.
— O să fiu acolo. E rândul tău să o duci la şcoală, parcă… . Merg să pregătesc micul dejun.
Intru în baie, îmi iau periuţa şi-ncep să mă spăl pe dinţi. Cu periuţa-n gură merg să-i dau de mâncare lui Black. El, fuga după mine. Ştie exact că aşa fac în fiecare dimineaţă. Mănâncă lacom în timp ce eu deschid uşa de la camera fetiţei.
Iza se preface că doarme, îmi dau seama după cum mişcă ochii. Merg înspre ea tiptil şi-atunci ea sare cu tot cu păturică.
— Bau! Iar te-am speriat. Mamă… ce sensibilă eşti. Te păcălesc de fiecare dată.
Şi-mi sare de gât. O sărut pe ambii obraji în timp ce ea se ferește şi se șterge cu putere.
— Uffa! Ştii că nu-mi place. Sunt mare de-acum.
Mă uit la ea cu profundă iubire şi-o rog să-şi aleagă costumația de astăzi.
Ca de obicei, alege rochia albastru deschis în pătrățele. Exact ca rochia ce purtam eu când eram de vârsta ei. Numai că atunci era uniformă obligatorie.
— E curată, nu?
— Sigur! Celelalte două sunt la uscat. Dar de ce nu-ţi iei alta? O să zică copiii că ai o singură rochie. Mai diversifică puțin.
— Nu vreau! Îmi place asta. Par mare ca tine. Îmi dă un aer serios. Nu-mi pasă ce zic ceilalți.
— Bine, cum vrei. Te aşteptăm jos la micul dejun. Plecăm în 15 minute.
Mă-mbrac rapid, nereuşind să mă decid între o rochie verde şi una neagră. Însă n-am niciun dubiu relativ la pantofi. Rochia neagră ieşe învingătoare! Taior alb şi pantofi roşii cu toc de 10. Aşa mă simt astăzi.
Casa e plină de un miros îmbietor. Îmi simt stomacul cerşind cu disperare ceva bun. Gabriel a făcut pancakes cu struguri. Reţeta mea. Cafeaua fumegă pe masă.
Mă uit pe verandă şi văd un vecin cum ne observă cu melancolie.
— Iubitule, unde-i telecomanda? Vreau să trag perdelele. Vecinul iar ne priveşte. Bietul de el. Îi este dor de nevastă şi de copii. Nu vreau să-i răsucim cuţitul în rană.
— Lasă, mă ocup eu. Tu mănâncă.
Gabriel apasă pe telecomandă, perdelele albe şi grele acoperă întreaga verandă. Ajunge şi Iza. În picioare are şi ea nişte balerine roşii cu buline albe. La gât poartă o eşarfă în ton cu pantofii. Până şi brăţara se asortează. Se aşează şi înfulecă rapid o clătită.
O privim amândoi cu multă mândrie.
— A luat eleganţa şi gusturile vestimentare de la mine, dar foamea de la tine! Parcă-i un lup. Bine, poate şi inteligenţa… . De fapt, nu, aici ne împărţim meritul.
Nici nu ne priveşte, nu are timp. Caută din ochi cutia cu mâncare. O zărește şi o trage aproape. Să nu o uite.
Merge repede la baia de jos, se spală pe mâini şi pe dinţi şi se postează în faţa uşii ce dă în garaj.
— Haide, nu eşti gata? Iar trebuie să te aştept!
Izbucnim amândoi în râs. De obicei este invers, dar azi este entuziasmată. Datorită serbării. Nu are răbdare.
— În seara asta ne uităm la Madagascar, da?
— Sigur! Du-te că nu mai are răbdare! Uite-o cum tropăie.
Îl sărut pe obraz şi mergem în garaj. O așez pe Iza pe bancheta din spate, şi o asigur cu centura.
Mă simţeam atât de protejată, fericită şi senină… când aud zgomotul unei căni care se varsă. Mă uit în jur confuză. Ceaşca de ceai, din care nu apucasem să beau, s-a vărsat pentru că am atins-o cu un braţ.
Sar să feresc cartea.
„A fost numai un vis.”
via http://bit.ly/1hLeted
No comments:
Post a Comment