Printre valurile tulburi ale nopţii
Sufletul – pribeag, aleargă să cuprindă -
Când ajunge-va, felia de pâine albă,
Plânsă cu atâta jale…
Prin noianul, mult prea mare, al
Zăpezilor căzute, mâna – mult prea firavă,
Aseară căuta să scormone prin a
Ceţilor vârtejuri, coroniţa de argint.
Flori, până ieri, albastre, azi cenuşă-n calea
Noastră, stau de veghe, urmele să nu se şteargă…
Însângerate, mâinile prind luna asfinţită,
Alinarea să rămână ca-ntr-un vers alb de nenuntă:
Tu eşti eu şi vom rămâne o stea albă pe vecie
Printre valurile nopţii şi-n noianul mult prea mare
Flori albastre cu cenuşă spală răni
Nicicând închise…
De Olariu Elena
via http://bit.ly/1gUvzCu
No comments:
Post a Comment