Permite-mi să mă prezint:
Bucățele de viață strânse pe-ascuns…
Strălucire pe o scenă unde cortina a deschis nepătrunsul întunericului…
Magie dintr-o baghetă de care n-am avut parte niciodată…
Sunt o gheișă. Îmi vrei privirile tandre aici sau la pachet?
Am fost copil până m-au făcut femeie.
Am fost femeie până să sfârșesc culoare.
Am fost om pănă să ajung o mască.
Am avut suflet pănă am căpătat altele.
Am vorbit până a trebuit doar să șoptesc.
Am simțit clipa până am dăruit-o celorlalți.
Am zâmbit până mi-au oferit fardurile.
Am cântat pănă a trebuit doar să încânt.
Am iubit până nu am mai avut pe cine…
Zilele mele nu aveau dimineți. Nu exista un nou răsărit, doar o nouă cădere a întunericului.
Nopțile mele nu aveau liniște. Sau dacă aveau, nu era liniștea mea.
Fiecare ușă închisă era capacul unui sicriu temporar din care puteam învia chiar cu o inimă moartă. Letargie cardiacă și sincopă cerebrală. Peste toate adăugăm puțin fard și totul prinde viață.
Soarele nu ne-a iubit niciodată. Doar întunericul ne mângâia sfidător paloarea.
N-am trăit magie nici în cel mai agonizant extaz. Poate ea m-a trăit pe mine, eu nu i-am simțit suflul.
Noi gheișele nu suntem magice, dar voi oamenii simpli așa vă închipuiți. Nu facem farmece dar fermecăm involuntar. Vă hrăniți, lacomilor, cu magia care ne scapără noi pe buze și apoi, sătui, mângâiați inimile astea fade. Noi nu trăim iubiri cardiace, precum voi, noi ne mulțumim doar cu iubiri palpabile.
Știți, am ascultat mereu ploaia și zăpada în căderea lor. Am flirtat mereu cu lentoarea lor senzuală până la atingerea vinovată cu pământul. Atâta magie am avut în toată viața: contopirea apei cu pământul. Contopirea sacrului lacrimilor cuiva cu profanul. Nimic profund dar nici superficial ca scosul unui iepure dintr-o pălărie cumpărată la reduceri.
Eu nu mi-am vândut niciodată trupul.
Doar clipele.
O singură dată m-am vândut. Mi-am dat inima pe nimic.
via http://citesteasta.ro/8265/gheisa-nimanui/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=gheisa-nimanui
No comments:
Post a Comment