Mama…

Ce poate fi mai minunat ca glasul ce mă cheamă

În miez de zi, cu a ei voce caldă,

Ce poate fi mai minunat ca tine, Mamă?

Iubirea-n ochii tăi, de-a pururi mi se scaldă.

Nerăbdătoare mâini ce-așteaptă să m-atingă

Atât de delicate, eu ți le sărut,

C-așteaptă zile-ntregi, în brațe să mă strângă

De-atâta timp și păru-i se făcu cărunt.

De-atâta chin s-a-nvolburat și cerul,

Întunecat când sufletu-i pe jar,

Căci numai el îi simte dinadins tot dorul

Și-al Mamei suflet împrejmuit de-amar.

În gând vorbesc cu timpul și strașnic câteodată,

Pe Mama să mi-o lase, plângând încep a-i cere,

Întreg răspunsul lui e-o arogantă ceartă

Și îmi retrag cerința cu lacrimi de durere.

Lacăte de piatră-mi pune suferinței mele

Și cu cheile lor, la gât făcându-și colier,

Ce-atrage-asupra ei a mele chinuri grele,

Înfruntând mereu orice frontalier.

Spiritul de înger mi-l dă prin simplitate

Fiind esențială eternului sublim,

Și-n suflet ea mă ține ca într-o cetate

Căci sufletul Mamei este filotim.

De Emma S. Grădinaru

via http://bit.ly/1NxDaWk