- Urăsc toamna!
Dorina continua să urce dealul care ducea la biserică, fără să privească în urmă. Purta o fustă lungă și o cămașă, la fel ca mine. Vântul bătea violent și ne smulgea baticurile de pe cap.
– Și vântul ăsta e îngrozitor!
Nu puteam să vorbesc. Îmi țineam gura închisă. De câteva zile mă chinuia o durere teribilă de gât și abia puteam să mai mănânc.
– Mhm, am mormăit eu, strâmbându-mă din cauza acelor pe care le simțeam urcând în interiorul esofagului.
Exact o înmormântare îmi trebuie mie acum!
Doamne, și ce durere simțeam în glezna stângă! Nu ar fi trebuit să mă urc în ziua aia pe cal, chiar dacă Dorina îmi făcea galerie de pe margine și striga: Răspunde la provocare! Răspunde la provocare!
Atunci nu știam de ce este atât de importantă înmormântarea la care urma să participăm. M-am trezit cu ea la ușă în după-amiaza aceea, rugându-se de mine să o însoțesc la biserică. Am întrebat de ce, pentru că slujba se terminase de mult. Nu conta, important era să vin și să port ce îmi dădea ea. Am fost de acord, doar nu aveam altceva mai bun de făcut. Deci, iată-ne aici, în bătaia vântului, încercând să ne ținem fustele pe loc și să nu ne împiedicăm în ele.
– Crezi că o să cânte cineva?
– Mmm… nu știu. Ar trebui?
– Păi, este o ceremonie destul de restrânsă…
Asta nu avea nicio logică, nici măcar pentru Dorina. Cu cât înaintam către biserică, cu atât se comporta mai ciudat. Tare aș fi vrut să știu ce era în mintea ei atunci.
Am mai mers puțin și am trecut pe lângă trei femei bătrâne, îmbrăcate în negru din cap până în picioare, care se chinuiau să aprindă niște lumânări și să facă în așa fel încât să nu fie stinse de vânt. Am dat bună ziua cu un glas răgușit. Femeile s-au întors să se uite la noi, iar una din ele a apucat-o de mânecă pe Dorina.
– Auzi, maică? Tu nu stai lângă moară, la casa aia verde?
– Ba da.
Dorina s-a uitat ciudat la ele, apoi m-a tras de geantă, semn că trebuia să plecăm. Am făcut câțiva pași, iar una dintre femei, cea care i-a vorbit Dorinei, i-a șoptit celeilalte:
– Copil din flori, săraca!
Dorina părea că nu ar fi auzit, așa că am mers mai departe. Știam că nu avea tată, dar nu am întrebat niciodată de ce, doar am pretins că le-a părasit, pe ea și pe mama ei, sau că, mai rău, e mort.
– Am ajuns! Doamne, dealul ăsta mă omoară!
Un coșciug era așezat în curtea bisericii, în jurul căruia se strânseseră niște curioși. Niciun membru al familiei, nimeni care să plângă… M-am apropiat încet și în momentul acela mi-am dat seama de ce a insistat să venim aici. M-am uitat la ea și avea lacrimi în ochi. Singura șoaptă pe care o deslușeam de pe buzele ei era „tata”.
via http://bit.ly/1w2nQr0
No comments:
Post a Comment