Era în ultimul an de liceu. Oana ştia că trebuie să înveţe mai mult, să se străduiască să obţină rezultate cât mai bune, aşa încât să poată spera la un loc cu bursă la facultate. Cu toate acestea, nu prea îşi putea lua gândul de la faptul că majoritatea colegelor ei aveau prieten dar ea nu. I-ar fi plăcut să aibă cu cine merge la un film, cu cine să danseze la o petrecere, să se simtă plăcută în modul în care se simţeau prietenele ei. Nu-şi putea alunga întrebarea sâcâitoare care îi dădea de furcă: Era o ciudată? Trecuse de la statutul de „tocilară” pe care îl purtase în şcoala gimnazială la cel de „persoană invizibilă” care i se lipise ca o ştampilă pe frunte în liceu. Poate că nu era tocmai fotomodel şi nu purta chiar cele mai elegante accesorii la uniformă, dar avea grijă să fie mereu curată, să nu lipsească de la ore, să ţină pasul cu cei mai buni din clasă şi nici chiar urâtă nu se considera. Culoarea părului ei bogat, strălucitor, era cea a măslinelor coapte iar ochii, cu o formă orientală, deosebită, erau pătrunzători datorită uşoarei miopii pe care refuza să o corecteze din motive estetice.
Prietena ei cea mai bună, Ela, o îndemnase să adopte o atitudine mai îndrăzneaţă în vestimentaţie şi limbaj, dar mama fusese prima care îi atrase atenţia să nu cadă în extrema vulgarităţii. Ar fi făcut cumva, să aibă şi ea parte de experienţa unei îmbrăţişări furate în pauză sau a unui sărut într-o sală de cinema, lucruri atât de fireşti la vârsta ei, dar nu ştia cum ar trebui să procedeze. I se părea sub demnitatea ei să umble cu limba scoasă după băieţii de la şcoală, chiar dacă pe unii dintre ei chiar îi plăcea. Îi privea fugar, prin geamul închis de pe coridor, cum jucau fotbal în pauze, sub privirea fetelor înşirate la fereastra deschisă a clasei ca nişte flori în glastră şi se întrista pentru că ştia că ea nu ar face niciodată primul pas către o prietenie. I se părea ei că era mai corect ca băiatul să fie cel care îşi manifestă preferinţa şi să aleagă. Nu era adepta lipsei prelungite de acasă, dar acceptase o excursie cu colegii pe principiul că, în alt context, s-ar fi putut să aibă o şansă de a descoperi prietenia aşa cum o vedea ea.
Fusese un eşec. În primul rând pentru că imediat ajunse în staţiunea de munte, colegele dăduseră năvala într-un bar, iar pentru că Oana refuzase alcoolul, ţigara şi spiritul de turmă, trebuise să se retragă în cameră, de una singură. În al doilea rând, pentru că, seara, în timpul petrecerii încropite pe coridorul lung al pensiunii, Ela îi deschisese ochii asupra nestatorniciei băieţilor.
– Auzi, o întrebase, ţie îţi place Ştefan?
Oana n-ar fi recunoscut în faţa altei fete dacă îi plăcea un băiat. Cu Ştefan erau şi vecini, aşa că dădu din umeri:
– De ce întrebi?
– A venit în cameră la noi să mă întrebe, pentru că suntem prietene, dacă ai accepta să fii cu el pe perioada excursiei.
Oana simţise atunci că o lua cu ameţeala de emoţie că un băiat era pentru prima dată interesat de ea, cu toate că îi era neplăcută limitarea la orizontul excursiei. Ela continuase cu emfază:
– Ştiu că pe tine nu te interesează băieţii, aşa că i-am spus că pe mine mă interesează persoana lui şi ne-am sărutat.
Oana nu găsise cuvinte. Avusese puterea să surâdă, nepăsătoare, după care se retrăsese. Cât de rapid înlocuise Ştefan obiectul atenţiei sale! Excursia nu fusese, nici pe departe ceea ce îşi imaginase ea la început şi îşi promise solemn că nu va mai participa la astfel de „experimente”. Se simţise jenată de excesul de alcool şi pipăieli la care fusese martoră, de modul în care vedeau cu toţii distracţia. Nu era cu nasul pe sus, ştia sigur că era o adolescentă care abia aştepta o îmbrăţişare sinceră şi un sărut. Doar că îşi dorea, în secret, ca totul să fie sincer şi adevărat.
La toate acestea se gândea întorcându-se de la ora de matematică. Ar fi trebuit să-i stea capul doar la derivate şi integrale, zău aşa! Nu mai era foarte mult până la sfârşitul anului şcolar şi al liceului. Părinţii o aşteptau cu masa, ca de obicei, hotărâţi să-i sprijine în felul lor eforturile.
– Grăbeşte-te să termini, îi spuse mama, a sunat Ştefan, vine la jumătate după tine!
Oana se înecă cu o bucată de pâine.
– Pe mine?
Surpriza fu atât de mare că nu mai reuşi să înghită nimic.
– A sunat puţin după ce ai plecat la ore şi a cerut voie să te invite la o plimbare. I-am spus că ajungi pe la şase şi că la jumătate poate veni să te ia.
– Aşa te-ai gândit dumneata? Hm… nu că ar fi trebuit să mă întrebe şi pe mine cineva, nu? Nu vreau să merg!
– Nu te purta aşa, i-am spus că vei merge cu el la plimbare. Nu-ţi strică puţin aer şi ţie după matematică. Ştiu că nu te dai în vânt după cifre! A fost politicos şi nu e cazul să faci nazuri.
– Atunci, du-te tu cu el la plimbare dacă v-aţi înţeles aşa de bine! Trebuia să mă întrebe pe mine!
– Dar tu nu erai acasă! Dacă nu mai vrei să ieşi cu el, foarte bine, dar acum i-am spus că veţi merge împreună la plimbare şi nu cred că ţi-ar fi prea greu să faci asta!
Cu toate că era prima ei întâlnire şi că o aşteptase demult, Oana nu reuşi să treacă peste nemulţumirea că Ştefan nu o întrebase pe ea dacă îşi doreşte să se plimbe împreună, aşa cum nici în excursie nu o întrebase pe ea dacă doreşte să fie împreună cu el, ci pe „buna” ei prietenă. Meritau îmbrăţişările şi sărutările de adolescenţi ca ea să treacă peste nemulţumiri? Poate că da, îşi zise privind în ochii lui azurii care o măsurau apreciativ în timp ce coborau scările blocului. Mergând alături de el, i se păru că toate simţurile îi erau în alertă. O nemulţumi când el o conduse pe un trotuar în lucru, prin spatele panourilor prăfuite care acopereau vederii munţii de moloz, atâta timp cât trotuarul opus era liber şi intens luminat şi nu înţelese pe moment de ce băiatul făcea asta. Îşi murdărise pantofii cei noi şi haina i se agăţase la un moment dat într-un capăt de sârmă ruginită cu care erau legate panourile metalice.
– Pe unde vrei să ne plimbăm?
Întrebarea ei sună straniu la marginea şantierului pustiu. El zâmbi, cu buzele pline, frumoase, întinse ştrengăreşte către gropiţele de actor pe care ştia de minune să şi le pună în valoare.
– Ştefan, zău, prefer să merg pe drum drept şi luminat, nu am nimic de ascuns şi chiar nu mi-aş dori să-mi rup picioarele tocmai acum.
Îl văzu că era nemulţumit, dar nu-i păsa pe moment. Se mai calmă când traversară strada pe lângă staţia de autobuz. Nu trecu mult şi intrară în altă zonă prost luminată, între două şiruri de clădiri.
– Până la urmă în ce direcţie ne îndreptăm?
Ascultă o poveste despre un club de arte marţiale pe la care Ştefan trebuia să treacă pentru a lăsa ceva, care era situat în spatele Sălii Polivalente. Oana înţelese că băiatul căuta locurile prost luminate şi ştiu instinctiv că urma să fie sărutată şi îmbrăţişată. Emoţiile îi făcură mâinile să-i tremure, dar era nerăbdătoare să afle cum va gestiona el situaţia, pentru că ea nu avea să facă primul pas. Ea aşa fusese educată! Băiatul era cel care trebuia să facă prima mişcare. Deodată, Ştefan se opri. Neonul de pe stâlpul apropiat pâlpâia sfârâind şi împrăştiind umbre mişcătoare în jur. Oana se opri şi ea, cu ochii sfredelitori în uşoara ei miopie. Spaţiul şi timpul îngheţară concomitent. Erau doar ei doi, singuri în faţa clădirii adormite în coasta Parcului Municipal, scăldaţi în lumina chioară, pâlpâitoare, la nici un pas unul de altul. Ştefan îi zâmbi:
– Ce ai spune dacă te-aş săruta?
Oana tresări în adâncul ei, nerăbdătoare, mai nerăbdătoare decât i-ar fi plăcut să pară. Trebuia să dea impresia că nu era mare lucru pentru ea, i se părea că era vital să nu se expună, aşa că, un mic zâmbet, ciudat, îi coloră trăsăturile feţei şi se auzi rostind:
– Ai avea tu curajul acesta?
În acel moment, ea ar fi putut jura că întreg oraşul încremenise aşteptând dovada curajului. Clipele se scurseră ca şerpii adormiţi prin iarbă, nălucile umbrelor se adânciră printre tufişuri, iar Oana înţelese tot ceea ce avea nevoie să înţeleagă la prima întâlnire. Strânse pleoapele mărunt, se întoarse cu faţa spre staţia de autobuz şi spuse încet, ca pentru sine:
– E destul de târziu, mai am de făcut teme!
Mihaela Raşcu
Economista
Tg. Mures
via http://bit.ly/1zxOeiQ
No comments:
Post a Comment