Bătrânul preot şi-a aruncat năvodul privirilor asupra celor din biserică, apoi le-a vorbit pe un ton aspru, acuzator:
– Puii de viperă cred că schimbându-şi pielea şi scăldându-se în iaz, devin de nerecunoscut de către oameni, de către animale dar şi de mine, trimisul Domnului. Consideraţi voi că vă puteţi ascunde ticăloşiile?!
– Nu, Sfântule, nu gândim aşa! Nu ne pune în seamă păcate pe care nu le-am făcut! Vrem să ne mântuieşti, să ne curăţim sufletele de zgura păcatelor. Binecuvântează-ne, învaţă-ne, ajută-ne, nu ne goni! Ştii doar că suntem creştinaţi prin taina botezului; mulţi, chiar de tine! De-acum, ne-om da silinţa să ne schimbăm, să nu mai facem nimănui nicio supărare.
Părintele Sultana părea că stă în cumpănă, măsurându-i printre gene.
– E aşa greu să ne crezi? a adăugat unul dintre enoriaşi. Am greşit, nu vom mai greşi! Am nedreptăţit, nu vom mai nedreptăţi!
Făcând asupra lor semnul crucii de trei ori, Sfântul de o sută de ani i-a binecuvântat, îndemnându-i să nu uite ce-au făgăduit, mai ales cugetele să le fie deschise şi să meargă pe calea Domnului.
Predica luase sfârşit. Oamenii se îndreptau către casele şi grijile lor – unii, alţii o luau spre MAT. În ograda bisericii rămăsesem eu, părintele Sultana, care încuia sfântul lăcaş, şi un tânăr cu priviri ciudate şi ochii de culoarea alunei,. Tânărul, cam de douăzeci şi cinci de ani, frumos la chip, cu faţa bătută de vânturi şi arsă de soare, îmbrăcat în pantaloni şi bluză de marinar, părea că mă străpunge cu privirea. Cred că putea citi pe oricine ca pe o carte, aflându-i taine numai sie ştiute.
– Ei… de ce a tăcut gândul tău? a întrebat marinarul apropiindu-se. Nu mă cunoşti şi, cu toate astea, îţi par foarte cunoscut, nu-i aşa?!
– Da, m-am bâlbâit eu, ai dreptate…
– Sunt George, fratele cel mic al tatălui tău. Am venit anume să te întâlnesc, deoarece Sfântul mi-a povestit de nenumărate ori ce îndurerată a fost mama de pierderea mea şi cum, până-n ultima clipă a vieţii sale, mi-a sperat venirea; a murit cu mine-n gând şi ţinându-te pe tine de mână… Iar tu, din fragedă copilărie, doreai să mă întorc; stăteai singur în casă, privind ore de-a rândul fotografia mea. Acolo, în poză, eram îmbrăcat în pantaloni şi bluză de marinar, aşa cum sunt şi acum.
– Bine, dar de atunci au trecut peste şaizeci şi cinci de ani, ori tu nu ai mai mult de douăzeci şi cinci, am zis privindu-l cu neîncredere.
– Sigur, doar că, în tot acest răstimp, am zăcut pe fundul mării, alături de alţi o sută şaptezeci şi nouă de marinari. O torpilă sovietică ne-a scufundat vasul şi nimeni nu a reuşit să se salveze. Pe cei care s-au prins de scânduri sau colaci de plută, ruşii, râzând în hohote, i-au lichidat cu automatele. …Sunt convins că, deşi misiunea noastră era ultrasecretă, fuseserăm vânduţi ruşilor…
Mă cuprinse un fior de teamă, dar vocea părintelui Sultana m-a liniştit, făcându-mă să n-o iau la goană.
– E doar sufletul său şi nu-ţi va face niciun rău. Din contră, ştiind de la mine cât de mult ai ţinut la bunica Profira şi la bunicul Dimitrios…
Deşi nu pusesem întrebarea, Sfântul mi-a dat răspuns:
– Da, i-am vorbit mult despre tine. Acum, el va îndura mai uşor povara eternităţii şi va fi mai liniştit; te va iubi şi te va ocroti, aşa cum visai în copilărie.
– Pot să-l ating, să dau mâna cu el, să-i mulţumesc?
– Tu – nu, a spus preotul, dar el o poate face.
Zâmbind, George mi-a luat mâna, mi-a deschis palma şi a depus acolo un bănuţ de aur, şoptind:
– A fost al lui Dimitrios Cârmaciul, acum este al tău! Acest ban te va călăuzi, cândva, să ajungi la ai noştri. Acum e târziu pentru mine, trebuie să plec. Rămâi cu bine!
Şi a dispărut de parcă l-ar fi răpit îngerii.
A doua zi m-am trezit ţinând strâns, în palma dreaptă, un ban de aur. Priveam uluit moneda când, ecou al gândului meu nerostit, am auzit clar vocea gravă a părintelui Sultana, mort şi el de vreo doi ani:
– Bineînţeles că nu a fost vis!
De Horia Hrioşteanu
via http://citesteasta.ro/8235/binenteles-nu-fost-vis/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=binenteles-nu-fost-vis
No comments:
Post a Comment