Pelegrinul

Am obosit visând o nouă dimineaţă,

De prea mult cer sub pleoape privirile mă dor,

Şi-n jur, cât vezi cu ochii, pământu-i plin de ape ,

Vâslesc mereu spre ţărmul scăldat în mări de dor

Şi tind cu mâna stângă s-ating al tău obraz,

‘năsprit acum de plânsul ce-l simt vuind în mine.

Şi-ncet, prin bezna densă, încerc să trec calvarul

Şi îngânând un cântec, un fulger cade-n gând…

Şi plâng şi mă apropii de-un vis, de-o plăsmuire

Şi pasul mi-e potrivnic, mă zbat dar în zadar,

Te văd acum în fumul suind din noaptea-adâncă

Şi-ntr-un vârtej de vise, rătăcitor, dispari…

Monica Geleţu

Mă doare amintirea acelor nopţi cu lună,

Mă dor atâtea file ce-am smuls din calendar

Când numai pasul tău şi numai al tău nume

Mă fac în astă lume să tremur, să tresar.

E-n mine numai noapte şi totul se destramă,

Mă mir că sunt aievea când tu departe eşti

Şi-mi vine-n minte-o seară născută-n ceas de vară

Când liniştea măreaţă se-nalţă-n univers…

Şi singură-n lumina albastră din perete

Mă pierd în amintire ca-ntr-un imens ocean

De gânduri, de ispite, de vise şi speranţe,

De seri înmiresmate şi de păduri ce ard.

Te simt ca pe o vară toridă-n al meu suflet

Sau ca pe-o iarnă grea uitată-acum de timp

Când îngerii plutesc în zbor deasupra noastră

Ningând fără de preget cu aripi de brocart.

Şi din trecut spre mine o mână se întinde,

Privirea ta mă cheamă, hipnotic strălucind

Şi-mi cresc în suflet albe petale de lumină

Când mă priveşti zâmbind, de dincolo de timp…

E prea mult cer în suflet şi prea înalt zenitul,

E visul prea departe, pe-o margine de stea,

Ating nemărginirea cu gândul, preţ de-o clipă

Şi ţin chiar depărtarea o clipă-n palma mea.

M-apropii c-o tăcere de-a visului culoare –

M-absoarbe acea chemare spre-o blondă-albastră zare,

Te văd acum aievea, desculţ pe-o stea de mare

Călătorind pe valul ce suie înspre cer…

Eşti doar un pelegrin în al meu suflet astăzi,

Ce negăsindu-şi locul pe pământ sau cer,

Hoinar rămâne-n veci, încătuşat în plânsul

De-a nu fi altceva decât un biet stingher…

Am obosit visând o nouă primăvară

De mult prea grea lumină sufletul mi-e plin,

Alerg pe-un câmp cu flori prefigurând zenitul

Şi-o ploaie de aur, parcă, îmbracă-al meu destin.

Cândva vei poposi în poarta de iubire

Şi roua ochilor setos îţi voi sorbi,

Curmat va fi atunci tot dorul din privire

Când ochii-ţi într-ai mei s-or odihni.

Mă doare acest vis, atât de-adânc şi tainic,

Cum doare floarea smulsă din pământ

Şi aşteptarea-aceasta care ne desparte

Unindu-ne-ntr-un freamăt ca un cânt.

Mă caţăr pe o scară de vise şi lumină

S-ajung la tine dor de neînfrânt,

În tine, regăsită nemurire,

M-aplec adânc cu fruntea în Cuvânt.

Monica Geleţu

asistent medical

via CitesteAstaCitesteAsta

http://citesteasta.ro/8073/pelegrinul/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=pelegrinul