Și cad.
Mă îmbăt cu libertate dar alcoolul ăsta duce la o comă dulce.
Ți-am zis că o să cad, și tu nici nu te miști, vrei să mă lași să mă învârt amețită în semicercul libertății.
Hai, prinde-mă în plasa ta de fluturi ca pe o stea pe care universul nu o mai iubește.
Am avut o listă scurtă cu „atitudini pe care să le am în fața vieții” pe care mi-am uitat-o pe cer, undeva în spatele unei planete care m-a ajutat cu focul când n-aveam cu ce să-mi aprind țigara. Mi-a ținut umbră când soarele trimitea furtuni de extaz către mine și mă apăra de ploile de meteoriți care amenințau să mă răpească infinitului.
Planetei i-am zis „mamă” la un moment dat: atunci când m-am hotărât să plec de sub umbrela de praf cosmic cu care mă proteja de războaiele stelelor care trimiteau mereu lasere în inima mea goală. Era goală și nu avea nimic indecent în ea, n-o acuza nimeni de pornografie cardiacă.
Apoi am căzut și nu am găsit niciun loc bun pentru o cădere artistică așa că m-am izbit brutal de pământ, provocându-mi câteva iluzii perisabile și speranțe grave. Am lovit un loc oarecare, un adăpost fantomă de suflete ale străzii de unde m-am ridicat infectată cu milă și curaj infantil. Eu nu știu ce eram înainte să fiu om, dar după ce n-o să mai am puterea să trăiesc sub masca asta, vreau să redevin ce-am mai fost. Un protejat al unei planete înzestrate cu dragoste umană.
M-am dezbrăcat de toate cerurile ca să mă acopăr cu doliul colorat și plin de viață al pământului.
Şi dacă nu găseam portiţa asta de scăpare, şi dacă acum nu îmi beam cafeaua singură, ce se întâmpla cu mine?
…câte ceruri nu am văzut putrezind până acum.
…câte ceruri n-o să mai văd și, în special, câte o să mai privesc sau o să mi le mai închipui… o grămadă infimă de ceruri pentru un suflet ticălos de geruri. Ușoare. Ca ploile care l-au plâns și l-au făcut să crească.
…câte brize ale mării am ratat gândidu-mă la ea și câți brazi am lăsat să moară de dorul meu ascunzându-mă în zăpada mieilor.
…câte anotimpuri am scăpat în timp ce încercam să-l prind pe cel mai frumos.
…câte amintiri am catapultat spre univers, șoptindu-i umilă să mi le păstreze discret și cu grijă de gigant.
…câte țipete am pictat pe norii albi care fereau un cer albastru de verdele sălbatic al ochilor mei flămânzi.
…câte aripi mi-am schimbat și mi-am făcut cu ceara lumânărilor aprinse de fulgere
…câte neguri de ciocolată amăruie am avut de rătăcit.
…câte bluze din material ieftin am fost nevoită să pătez ca să îmi pot așeza gulerul cămășii scumpe mie.
…câte
și mai câte.
?
Semnul întrebării marchează mirarea prezentă când nu știi răspunsul unei întrebări. Între bare de metal încerci să-ți izolezi omul verde și puternic din tine care vrea să distrugă tot ce atinge. Între punctele de la finalul propozițiilor ții captive niște cuvinte care ar putea ruina totul fără a fi nevoie de vreo atingere fizică.
Am luat boli incurabile de care mă pot vindeca cu supradoză de oameni și am furat zâmbete din aer pe care le-am ascuns într-o cutie unde țin păstrate tablourile pictate duminica, când îmi imaginam cele mai frumoase sâmbete așteptate de luni. Sau de marți, în cazul în care lunea eram prea obosită după duminicile de care mă temeam în zilele de joi, zilele cele mai încărcate de dinamita vieții de liceu. Rareori simțeam cum trec miercurile pentru că vinerea eram mereu prea ocupată să mă gândesc ce-am făcut întreaga săptămână. Și apoi, lunile nu sunt niciodată un cvartet perfect de săptămâni și în zilele bastarde de care n-are nimeni habar că s-au strecurat între 1 și 30-31, ai răgaz să n-ai nici tu habar de tine într-un bar în care să-ți trântești un „HA!” eroic, câștigându-te în totalitate. Ești o fragilă piesă de rezistență în zilele astea.
Mie vremea proastă îmi dă stări deștepte. O fi de la praful de stele care mi-a rămas în păr ori de la aerul cosmic care încă îmi circulă pe contrasens în plămâni. O fi de la pulberea cu care m-a orbit soarele în zilele lui de glorie sau de la fumul artificiilor milenare de august care mi s-a impregnat în pielea cusută pe Calea Lactee. O fi.
Fie.
Asta mi-e toată libertatea pe care o țin captivă în mine, în cuvinte și în gânduri care fug de mine.
Astea-mi sunt toate faptele otrăvite de arsenicul ce umblă liber prin venele mele. Atâta știu să fac cu puterea mea de a fi a nimănui, de a greși în vorbe și de a fi corectă în rătăciri.
Acum, aruncă-mă din plasa ta de molii ca pe o piatră pe care universul o urăște.
via CitesteAstaCitesteAsta
http://citesteasta.ro/7917/ceam-zis/
No comments:
Post a Comment